Un spaţiu pentru sine

De multe ori, deşi avem nevoie acută de un spaţiu pentru noi, nu îl ocupăm. El există, Dumnezeu l-a creat și ni l-a dedicat cu iubire. Dar ezităm, din cauza fricilor, compulsiilor, durerilor noastre, din cauza a ceea ce ne este obișnuit și spunem că „ne vine ca o mănușă”. Ne așezăm pe un colț de scaun, stingheriți și tensionați, în loc să ne tolănim în intimitatea propriei naturi.

O mare doamnă a literaturii, Virginia Woolf, chiar așa și-a numit un roman „O cameră separată”. Iar eu mă gândeam astăzi la acest subiect, cauza atâtor frisoane existențiale din ultimii ani. În timpul unei plimbări prin Cișmigiul înzăpezit și dantelat de soare, cu noul meu aparat minunat – pe care am renunțat de multe ori să-l cumpăr, de frică să nu fie prea mult pentru așa o persoană nesemnificativă ca mine (da da, nu vă mirați, de multe ori ne spunem tâmpenii) – doar ca să fac poze și nu să salvez pe cineva, mă gândeam că mereu am crezut că am nevoie de aprobarea cuiva pentru a avea un hobby. Ceva ce să nu transform musai în bani, ci doar să mă bucur. Și, pentru că cei din jurul meu s-au mulțumit să-mi spună „bravo, ai talent” și nu au adoptat același hobby, am renunțat repede.

Așa mi-au trecut prin viață pictura, meșteșugăreala, croitoria, bijuteriile, scrisul, acum fotografia. Oamenii îmi privesc pozele, zâmbesc și eu… eu mă bucur de ce fac. Am descoperit că sunt utile, în primul rând mie. Doar de dragul meu le adopt, nu?

Un hobby mă poate pune față în față cu fricile mele: cea de a nu fi plăcută, aprobată, iubită, cea de a merge contra curentului sau, pur și simplu, de a urma o cale pe care cei din jurul meu o ignoră sau nu o cred potrivită pentru ei, de a nu avea controlul, de a nu ști ce să fac, de a rămâne singură, în ultimă instanță. Cu toate aceste frici, un hobby rămâne o cameră doar a mea, unde încet-încet vor intra (sau nu, căci artiștii au timpul lor de creație solitară și de muncă aparent zadarnică) alți oameni, noi și pe măsura noii mele încăperi.

Acum aproape 5 ani, când mi-am început călătoria către sinele meu reîntregit, adică de când m-am apucat de coaching și dezvoltare personală, un număr important din cele mai apropiate prietene și-au luat bagajele și au plecat din viața mea. După ce am dat nas în nas cu singurătatea și golul meu interior și am depășit cu brio experiența din care aveam să învăț că pot supraviețui foarte bine unei respingeri, fără să mor, viața mea a început să se schimbe. În jurul meu s-au strâns oameni care mă susțin și mă încurajează și, atunci când ei n-o fac, nu-i pagubă. Mintea mea a devenit mai flexibilă, mai rațională, și este un instrument indispensabil al stării mele de bine. Iar coachingul…ei bine, este mai mult decât un hobby. Este o vocație și aduce sens vieții mele.

Astfel încât, la finalul acestui început, vă îndemn să căutați să faceți loc acestui spațiu numai al vostru în viața voastră, un loc al regăsirii și al afirmării de sine. Iar pentru unii dintre noi, poate că este adevăratul spațiu al comuniunii. Și acum, o poză de azi 🙂 luati-un-loc-va-rog

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s