Să recunosc cine sunt

Este pasul esențial al dezvoltării. Să mă văd și să mă recunosc. Nu ca pe o fatalitate, ci ca pe punctul de plecare al drumului către întregirea ființei. Cele mai multe teste psihologice au această funcție, de a ne încremeni. Ne spun „ești așa”. Pare ceva de neschimbat, o pecete care mă „condamnă” la o anumită viață. Când le vorbesc oamenilor despre tipurile de personalitate, tendința universală este să se uite la toate și, înainte de a se recunoaște, să mă întrebe „care este cel mai tare tip de personalitate?”. Păstrează, adică, aceeași logică a ego-ului.

A recunoaște cine sunt se referă tocmai la dărâmarea ego-ului de pe piedestalul pe care s-a cocoțat, înstrăinându-mă. De mine, desigur. A mă vedea cu neputințele, greșelile, defectele și umbrele mele este ca o moarte. Dar fără moarte nu este înviere, iar dacă nu am planta boabe de grâu, n-am avea pâine.

Atunci când ne începem procesul de dezvoltare personală, vom primi feedback-uri. Fie coach-ul ne va spune ceva, fie ne va prezenta un model în care să ne recunoaștem, fie ne vor oglindi (=enerva) ceilalți. În scurt timp structura noastră de personalitate se va contura. Dezvoltarea este o chestiune de alegere: pot alege să văd asta sau să o ignor. Voi vedea cum toată lumea știe ce ascund, cum alții ascund aceleași lucruri. Dezvoltarea nu este ceva neapărat plăcut sau ușor. Nici viața nu este. Atâta timp cât am încredere în rezultatul bun și primesc susținere voi rămâne în cadrul de coaching și voi crește. Dacă fug, am pierdut.

Când mi se spune că sunt o dependentă și că ascund asta creând la rândul meu dependențe ca să nu mi se vadă nevoile și neputința, mă pot simți copleșită și cel mai ușor lucru este să fug. Dacă sunt isterică, voi fi permanent vioara întâi a unui iureș de emoții, iar când mi se spune că nu e firesc, nici ecologic, mă pot simți jignită și pot da bir cu fugiții. Atunci când verific necontenit și țin discursuri interminabile, obsesionalul din mine este la putere – aceste persoane sunt foarte ușor de jignit, au un ego sensibil. Iar dacă nu am la cine apela într-un moment cheie al existenței și prefer să stau acasă în timp ce toți prietenii mei se întâlnesc la o șuetă, ca să fac treabă, schizoidul din mine se vede de la o poștă.

Aceste etichete nu sunt fatalități. Asumarea celui ce sunt acum, ca un cerc vicios din care pot ieși, este primul pas spre a mă îndrepta spre celălalt pol – istericul spre obsesional, schizoidul spre dependent, ș.a.m.d. – și a face din viața mea un discurs polifonic, cu adevărat armonios și, mai ales, întreg.

Materialul de bază al acestui articol este creat de Daniel Fusărea și se numește Modelul celor patru frici fundamentale. Ne vedem la coaching pentru a-l aprofunda!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s