Urâto!

Deunăzi o mămică posta pe un grup de mămici că fetița ei poartă ochelari și sunt copii care îi spun că e urâtă și nu vor să se joace cu ea. Bineînțeles că a fost încurajată, și așa mai departe.

Mi-am adus aminte că o persoană cu autoritate din viața mea mi-a spus, în clasa întâi, când am început să port ochelari, că este ceva urât. Am dezvoltat rapid o reacție la ei și m-am străduit să mi-i pun cât mai rar, până când dioptriile au crescut amețitor și acum port frumoasa cifră de -7. Am avut ochelari de toate felurile, cu rame de plastic, de metal, și colorate, dar de vreo 4 ani am ales unii fără ramă, ultra rezistenți (pe care îi credeam foarte fragili prima oară) și pe care i-am schimbat pentru alții la fel, chiar înainte de nuntă. Oftalmologul a încercat să mă convingă să mă operez dar i-am spus că pentru mine ochelarii nu mai sunt de mult un complex. Iar lentilele de contact îmi provoacă aproape fără greș conjunctivită sau alte complicații, pe lângă faptul că nu le consider deloc confortabile – și sunt și scumpe, dacă porți cilindru…

Oricum, acest articol nu este despre ochelari, ci despre urâțenie. Mi s-a spus de atâtea ori că sunt frumoasă, după ce mi se spusese anterior că sunt urâtă (ca explicație pentru eșecul relațional), încât am ajuns să cred că frumusețea este esențială pentru împlinirea unei femei. Nimic mai fals. Ce te faci dacă ești un etalon de frumusețe și te arzi pe față? Se termină viața? Ce te faci dacă percepția curentă asupra frumuseții n-are a face cu felul în care arăți tu? Cât te uiți în oglindă (eu mă uitam mult de tot) ca să verifici simetria feței, prezența coșurilor, absența ridurilor, etc. etc. etc.?

Deși pretindeam că sunt frumoasă, spectrul urâțeniei (dacă o descoperă cineva??!) mă înfricoșa imens. Atât de mult încât, atunci când mi-a spus cineva că sunt frumoasă, m-a bufnit plânsul de nu mă puteam opri. Bine, dar mereu am vrut să mi se spună asta, și acum…de ce? Treptat ne convingem că suntem frumoase (deși undeva ne rămâne gândul că e o minciună) și că de asta depinde succesul nostru în viață. Ne ignorăm urâțenia, până când ei îi cresc gheare și negi, și abia așteaptă să fie văzută, când ne e lumea mai dragă. Dăm multă atenție aspectului, fondul (interiorul) rămâne undeva uitat sub un strat gros de fond de ten și multe complexe. Ni se pare logic să fim considerate frumoase ca să… avem dreptul de a exista.

Avem dreptul de a exista indiferent de cum arătăm, și de cum ne percep ceilalți. Avem treabă să ne împlinim viața chiar dacă unora sau altora nu li se par ok ochelarii noștri. Viața este dincolo de aspect și ce ne poate face mai frumoase este ce avem pe dinăuntru. Urâțenia ne poate proteja uneori (sunt convinsă că vei găsi ceva exemple edificatoare) și, cel mai important, ne poate pune la locul nostru – ne poate ajuta să fim mai realiste și … mai adevărate. Dincolo de urâțenie (sau de braț cu ea) putem plonja mai deplin în viață.

Iar acum, că urmează să am o fetiță, sper să nu insist pe cât e de frumoasă. Ci pe cât de iubită e. Pe cât de mult i se vrea binele și pe câtă ocrotire are. Astea chiar îi pot fi de ajutor. Frumusețea însă, e doar un accesoriu. Ca și urâțenia, de altfel.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s