Modul nejudecării

Cred că Dumnezeu mi-a dat zilele astea dinainte de naștere ca să devin mai înțeleaptă. La pachet cu tona de experiențe de contact cu o mie de oameni. De toate nivelurile, de la medici reputați la muncitorii care reabilitează blocul și omul de serviciu care i-a transmis soțului meu că, dacă dă două beri, sigur o să nasc băiat, nu fată, cu e conform ecografiei. La asistenta-recepționeră de la clinică, care doarme doar pe burtă și se gândește să se obișnuiască de pe acum să doarmă pe o parte, la femeile de pe stradă care-mi spun că mai am puțin și o să-mi tragă un plânset (copilul, evident).

Sunt destul de leneșă, poate și pentru că sunt aceste experiențe zilnice de filtrat. Și da, mai sunt niște oameni care vin spre mine tocmai atunci când renunțasem la orice speranță. Lucrurile mi se întâmplă cu o viteză destul de mare, iar eu stau cuminte pe margine și rumeg încetinel, diger destul de greu (așa cum am digerat în ultimele 8 luni, de fapt…).

Azi am ajuns la concluzia că fiecare avem ochelarii noștri – probabil vă așteptați să fi ajuns la concluzia asta mai devreme, dar azi parcă a devenit mai pregnantă. Fiecare ne construim propriul eșafodaj de siguranță – în jurul unor oameni, unor lucruri, unor valori… unor credințe (mai mult sau mai puțin iraționale). Alegem să excludem niște bucăți din realitate, pe motiv că nu ni se potrivesc sau nu ne reprezintă, iar uneori asta ne face să devenim mai înguști. Avem temeri absurde, frizăm paranoia (să nu ziceți că nu…), iar uneori, atunci când ar trebui să fim precauți, devenim brusc temerari.

Și avem toate scuzele pentru acești ochelari. Poate ni i-am pus că n-am văzut iubirea, nici speranța din jur, acelea care ne sunt garantate și pe care le prizăm în doze periculoase prin relații nocive (și relația cu țigările poate fi nocivă, nu e nevoie să te vezi cu un psihopat…) sau prin comportamente de auto-sabotaj. Dovada că avem toate scuzele este că, în esență, suntem iubiți. Iubiți și protejați. Ca dotare standard, pentru că Dumnezeu ni le oferă doar necondiționat – oricum dacă ar fi condiționate nu s-ar numi nici iubire nici siguranță, ci probabil nevroză.

Iar acum, că, în urma descoperirii celor de mai sus, am hotărât să apăs pe play pe modul nejudecării, și să fiu nițel mai tolerantă și mai netulburată (hm, să vedem câte secunde îmi iese…) intervine frica. Păi bine, așa știu eu să trăiesc. De unde o să-mi iau acum siguranța, că nu mai am plasa protectoare a judecării, părerilor, valorilor mele supreme versus valorile tale supreme? Plasa protectoare a lui „adevărul meu e singurul care există”? Iar răspunsul este: cu încredere. Cu încrederea că, la capăt, este binele. Și nu doar la capăt, ci mă însoțește și pe parcurs. Și, dacă cel de la care cer ajutor, nu mă ajută, voi primi ajutor pe drum. Din altă parte, altfel. De multe ori copleșitor.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s